vineri, 3 iulie 2009

El este singurul supravietuitor - (II)

A navigat si a gasit. Un fel de fericire… I-a fost frica sa o vada “in carne si oase” la inceput. Apoi si-a luat inima in dinti, a parasit imaginarul si a coborat - cum se zice - cu picioarele pe pamant. A incropit o expeditie in care el trebuia sa fie eroul principal. Un safari … Dar inainte de toate, fara sa se gandeasca la asta, la cum ar putea sa revina in planul real, a gasit o sarbatoare imprumutata de peste ocean ca sa isi arate dorinta de a gasi fericirea. Nici o clipa nu s-a intrebat unde disparuse si daca acolo o va gasi. A alergat apoi, ajutat de electicitate si tehnologia moderna spre EA. Si a gasit-o mai fascinanta decat credea. Desi era ca o… cenusareasa,,, I-a fost greu sa inteleaga semnele. Era frapat si ametit de ce gasise si de aroma dulce-amaruie a noului, a ineditului, a misticului – poate – si, cel mai important lucru, era pe teren necunoscut. Nu ca nu cunoscuse fericirea niciodata. Avusese o copilarie si o adolescenta fericita. Poate si mai tarziu avusese unele momente de fericire absoluta. Dar acum era altceva. Simtea gustul pe care cred ca oricine il simte cand gusta dintr-o gutuie. E ceva in acel gust, acea aroma care intriga simturile. Le bulverseaza. Asta a simtit si el cand a vazut-o si.. a simtit-o prima oara: intriga. Era frumoasa si lunecoasa. Radea zglobiu ca o fetiscana, dar avea remarci de femeie matura spuse cu o voce plina de zurgalai si clinchete cristaline ce nu le auzeai decat din gura unei fetite netrecuta de primul examen de treapta (cum era odata). A crezut ca fericirea are aceasta fata. A riscat tot. A daramat zidul care il impresura si si-a deschis sufletul spre acest izvor de … fericire. A fost frumos. A trecut o primavara cu soare mangaietor asteptand la cafea sa se trezeaasca fericirea si sa alerge cu ea prin locuri pe care nici unul din ei nu le cunosteau (sigur el nu le cunoscuse pana atunci). Apoi a urmat vara, plina de regalul muntilor, in care s-au pierdut si al marii in care s-au regasit. El se intreba cum de a dat fericirea peste el. Sau.. ma rog cum a dat el peste ea! Ii venea sa zburde, sa zboare – daca ar fi avut aripi-. Sigur ca nu toate zilele erau numai cu soare! Mai aparea si cate un nor, dar asta facea bine ca si contrast! Cand ajungea acasa muncea si traia numai ca stia ca undeva e.. fericirea. .. si e a lui! Si a venit iarna… decembrie plumburiu si rece… Pranzul pe vapor… zilele de plaja intr-o statiune pe care ..altfel o detesta… rasul cristalin… toate ramasesera departe… Ii era dor de fericire si s-a incumetat sa o caute in orasul ei. Nu era foarte departe dar drumul pana acolo i-a parut o vesnicie. Si impactul cu orasul EI i s-a parut cel putin ciudat. Si a venit EA. Era frig. Vorbisera la telefon si se intelesesera unde sa se intalneasca. Simti un fior cand o vazu asa de .. pura, de frumoasa, de… fericita… Hmmm… In sfarsit fericirea era .. fericita… sau era doar o masca. Nu se putea sa o intalneasca si sa fie chiar ea. Asteptase prea mult. Isi facuse o mie de planuri. Isi imaginase o mie de.. scenarii. Si acum.. Asa de simplu? Prea simplu! Prea comun. De fapt, la sfarsitul intalnirii, peste o zi si-a dat seama ca .. fericirea i-a dat papucii.. Sau nu era defapt fericirea pe care o cauta. Trist s-a intors acasa.. . dupa ce, cateva ceasuri a asteptat intr-un bar, inecandu-si amarul, ora cand trenul sa il duca acasa… Fericirea zburase.

- Va urma -

Un comentariu:

Anonim spunea...

De ce nu ai mai continuat aventura cu ''fericire''....sau nu mai este chiar asa acum cand ai reusit sa intri in posesia ei????
Ceea ce scrii este foarte bine inspirat din realitate???/
Virtualul te-a sufocat mai mult si alergarea dupa himere mai ales....Cred ca nu mai e cazul sa continui!!!E greu si realitatea este trista!!!