El este singurul supravietuitor - (IV)

Isi gasise refugiul in studiul unei limbi hulite… urate de cei din jurul lui. Auzea mereu la cei din preajma sa ca “ce poate fii mai urat decat limba … aceea”, sau ca “ce l-a apucat sa o invete, ca altii, pe vremuri, ar fii dat orice sa nu fie obligati sa faca asta”. El tacea. Isi inghitea raspunsurile precum cocoloasele de coca si strangea din dinti. Niste prosti – isi spunea -, strangea din dinti si, cu dezinvoltura raspundea: “poate ca trebuie sa stii exact ce simte, cum gandeste, ce obiceiuri are un om si sa afli cat mai multe despre cultura poporului sau pentru a il intelege mai bine!”. Era fascinat de cultura acelei tari… si toata energia si-o indreptase in acea directie. Sa cunoasca cat mai multe despre obiceiurile si gandirea acelor oameni. Statea ore in sir pe internet cu dictionarul pe genunchi, asculta muzica, incerca sa se impregneze de tot ceea ce insemna acea tara… Sase plus trei-patru ore pe zi, cinci zile pe saptamana. Si ii placea ce facea! Chiar era intr-un fel fericit. Desi, cate odata, in strafundurile celulelor sale nervoase, aparea o strafulgerare: “ce inseamna toate astea?” sau “ce caut si incotro ma indrept?”. Erau intrebari care il macinau, il framantau, ii erodau existenta si asa aflata intr-un echilibru precar. Dar zbuciumul nu a fost in van si tehnologia, inca odata, l-a ajutat sa gaseasca iesirea spre lumina. La inceput din joaca, din dorinta de a simti din nou gustul duce-amarui exotic al fericirii, apoi din ce in ce mai serios, s-a lansat in virtual. Ii facea bine sa schimbe cu EA o vorba pe chat, sa isi imagineze cum arata in realitate… Ii parea trista de data asta aceasta… fericirea. Hmmm… cum poate sa fie fericirea trista? In putinele lui clipe de liniste, cand nu trebuia sa se confrunte cu miile de probleme ale vietii cotidiene, care multe din ele il dezgustau si chiar il enervau, se gandea serios la EA. Si-o inchipuia plapanda si nejutorata (de ce asa – nu ar fi putut sa argumenteze: asa o simtea). O visa uneori noptea, dar fara sa poata clar sa ii defineasca formele. Era ca o naluca. In doua luni au “vorbit” de doua ori… Dar inconstientul lui lucra. Si mereu, ca un sfredel, intrebarea arzatoare ii revenea in minte si devenise chiar enervanta: cum poate fi fericirea trista? Si azi asa, si maine asa, zilele treceau si asta nu ii facea bine. Pana intr-o zi cand a aflat. Tot. Adevarul era mai crud decat se asteptase. Mai real decat ar fi vrut. Atat de uman si de trist! A fost pentru el ca un dus scotian. L-a scos din lehamitea in care inota fara sorti de a ajunge la un mal. Ceva atunci s-a rupt. Probabil ca acesta a fost momentul cand lanturile ce il legau de un trecut incert s-au rupt eliberandu-l pentru totdeauna. A simtit atunci ca poate el este cel care va reda fericirii fericirea!

- va urma -

El este singurul supravietuitor - (III)

Defapt ce cauta? Asta a fost prima intrebare cand a devenit mai “mare”. Am scris intre ghilimele “mare”, ca pentru a sublinia ca nu ajunsese acolo unde vroia. Nu gasise ce cauta. Febra trecuse si acum arata ca un bolnav in covalescenta. Obosit si tacut. Avea prieteni care, din cand in cand, ii aduceau un dram din ce cauta: fericire. Dar nu era un intreg. Erau bucati disparate, si el nu se multumea cu atata! Vroia TOATA fericirea! Ar fii facut orice sa o aiba! Dar oare o merita? Si a venit ajunul Craciunului. Afara o iarna mohorata, rece si plina de anost. Un oras inghetat si fara vlaga. Zilele treceau fara soare, paradoxal, intr-o insiruire fara rost. Si taman atunci, in ajun, cand era mai singur ca nici o data, a aparut EA. Chipul fericirii capatase o alta fata. S-a speriat prima oara cand a vazut-o. Era singur. A primit un telefon in care o voce de fetiscana ii spunea ca nu a mai suportat sa nu il cunosca si a venit de departe. Se afla la cateva sute de metri de el si avea nevoie sa fie gazduita. La inceput s-a speriat.. . Putin… S-a dus sa o ia de unde il astepta si… a inghetat! A si spus atunci ca nu credea ca fericirea sa fie asa de…tanara! Ca el crede ca e o greseala. Ca ea ar trebui sa fie acasa.. . la sute de kilometri, si nu acolo. Rasul putin nervos cu iz de ofensa la vanitatea unui personaj din familia regala si hotararea din glas l-au facut sa cedeze. Hmmm… Sa cedezi fericirii… E greu sa nu faci la fel… Apoi a urmat un an de chin si… fericire. Era o diferenta mare intre ei, dar nu era numai asta. El se indragostise de .. fericire. Dar tot timpul se intreba: cum poate fii fericirea asa de …tanara? Uneori isi spunea ca e o nebunie. Dar, cum se spune, fericirea il orbise. Tarziu isi dadu seama ca fericirea nu o pierduse din liceu. Asa ca nu ii trebuia o fericire asa de tanara, care sa pocneasca de sanatate dar sa nu fie inca coapta bine! Si iarna urmatoare si-a luat ramas bun de la ea… Pentru ca ea, desi necoapta intelesese incompatibilitatea de conceptii referitoare la fericire. El a ramas in gerul si moina ce incorseta orasul si ea a zburat spre locuri mai calde sa… fericeasca pe altcineva. O perioada s-a ascuns in spatele unui zid, a incetat sa mai caute. Parca intrase intr-o stare de hibernare. Era inert, rigid. Ca o haina pusa la uscat pe vechile sarme din curte, in miez de iarna ruseasca. Nici inceputul primaverii nu l-a gasit intr-o stare mai tonica. Desi faramituri de fericire, mai gasea din cand in cand in jurul lui. Dar nu fericirea in intregul ei.

- va urma -