El este singurul supravietuitor - (V)

Oricum EL se complacea in anostul zilelor obisnuite. Era ca si cum ar fi navigat pe un rau de namol. Efortul era insutit fata de un rau normal cu apa. Tragea cu toata puterea la vasle si parca statea pe loc. “Oricum e greu cand esti pe apa sa iti dai seama de pozitia exacta fara aparate de masura” isi zicea EL. E foarte posibil sa ma insel. Sa estimez gresit miscarea. E ca atunci cand esti in tren intr-o gara si trenul de langa se pune in miscare. Prima impresie e ca tu pleci inapoi. Dar in aceasta peltea in care lancezea ca un om fara de dorinte si initiative a aparut un moment in care a aparut curajul. Curajul de a iesi la liman. Curajul de a incerca sa iasa din mlastina in care se afunda tot mai mult. Prima intalnire cu aceasta fericire care credea - sau mai bine spus spera – ca ii va fii … fericirea vietii lui s-a intamplat intr-un loc deloc idilic. Pentru ca numai idilica nu poate fii o gara a unui oras de provincie dar si… resedinta de judet. Chiar daca acel oras se afla la poalele muntilor. Si cred asta pentru ca a fost depersonalizat de atatia bucuresteni (mitici cum spun ardelenii) care il populeaza sau il tranziteaza sezonier. Este ca si capitala litoralului vara. Poate mai sunt colturi neintinate de… mitici, dar in general lucrurile stau la fel si acolo. Pai nu stim ca bucuresteanului ii place sa transforme locurile preferate dupa chipul si asemanarea lui? (scuzati parafrazarea!) Dar sa revenim la treburile noastre. A intalnit-O! Si a ramas mut. Isi facuse fel de fel de ganduri si idei despre cum arata aceasta fericire. Isi pusese mii de intrebari dupa ce EA acceptase sa se intalneasca si sa se cunoasca. “Oare cum o arata?” sau “Oare o sa ii plac?” sau “Daca nu o sa ma ridic la asteptarile ei?”. Sigur ca intre timp avusesera si un schimb de poze pe e-mail – cum se poarta – dar nu era edificator pentru realitate. Ca de obicei, trenul a avut intarziere. El era nervos si putin agitat. O dadea pe seama caldurii si a asteptarii. Dar de fapt era nelinistea primei intalniri. Si, intr-un tarziu aparu si trenul in gara. Parea ca se tareste – sau cel putin asta a fost perceptia lui. Parca prea incet se intampla apropierea lui si el avea atatea necunoscute care parca il sufocau. Statea si se uita la trenul oprit si nu vedea ca fericirea lui sa coboare dintr-un vagon. Si cand starea de agitatie (a se citi anxietate) ajunsese la maxim a aparut ea. Atat de mica si plina de energie! Parea un arculet care nu stie decat sa topaie! Si cu ditamai valiza de ziceai ca pleca in Honolulu pentru o luna si ii trebuie vestimentatii pentru asa perioada de timp. Inchipuiti-va o masina TICO care trage dupa ea o rulota de 10 metri. Cam asta a fost senzatia lui cand a vazut-o atunci cu ditamai troler-ul la… remorca. “A meritat asteptarea!” si-a spus el in sinea lui. Si apoi a adaugat in gand dupa ce a masurat-o in fuga din cap pana in picioare: “Interesanta fericire!” (ar fi vrut sa zica “femeiusca” dar ceva l-a oprit sa gandeasca asa).

- va urma -

El este singurul supravietuitor - (IV)

Isi gasise refugiul in studiul unei limbi hulite… urate de cei din jurul lui. Auzea mereu la cei din preajma sa ca “ce poate fii mai urat decat limba … aceea”, sau ca “ce l-a apucat sa o invete, ca altii, pe vremuri, ar fii dat orice sa nu fie obligati sa faca asta”. El tacea. Isi inghitea raspunsurile precum cocoloasele de coca si strangea din dinti. Niste prosti – isi spunea -, strangea din dinti si, cu dezinvoltura raspundea: “poate ca trebuie sa stii exact ce simte, cum gandeste, ce obiceiuri are un om si sa afli cat mai multe despre cultura poporului sau pentru a il intelege mai bine!”. Era fascinat de cultura acelei tari… si toata energia si-o indreptase in acea directie. Sa cunoasca cat mai multe despre obiceiurile si gandirea acelor oameni. Statea ore in sir pe internet cu dictionarul pe genunchi, asculta muzica, incerca sa se impregneze de tot ceea ce insemna acea tara… Sase plus trei-patru ore pe zi, cinci zile pe saptamana. Si ii placea ce facea! Chiar era intr-un fel fericit. Desi, cate odata, in strafundurile celulelor sale nervoase, aparea o strafulgerare: “ce inseamna toate astea?” sau “ce caut si incotro ma indrept?”. Erau intrebari care il macinau, il framantau, ii erodau existenta si asa aflata intr-un echilibru precar. Dar zbuciumul nu a fost in van si tehnologia, inca odata, l-a ajutat sa gaseasca iesirea spre lumina. La inceput din joaca, din dorinta de a simti din nou gustul duce-amarui exotic al fericirii, apoi din ce in ce mai serios, s-a lansat in virtual. Ii facea bine sa schimbe cu EA o vorba pe chat, sa isi imagineze cum arata in realitate… Ii parea trista de data asta aceasta… fericirea. Hmmm… cum poate sa fie fericirea trista? In putinele lui clipe de liniste, cand nu trebuia sa se confrunte cu miile de probleme ale vietii cotidiene, care multe din ele il dezgustau si chiar il enervau, se gandea serios la EA. Si-o inchipuia plapanda si nejutorata (de ce asa – nu ar fi putut sa argumenteze: asa o simtea). O visa uneori noptea, dar fara sa poata clar sa ii defineasca formele. Era ca o naluca. In doua luni au “vorbit” de doua ori… Dar inconstientul lui lucra. Si mereu, ca un sfredel, intrebarea arzatoare ii revenea in minte si devenise chiar enervanta: cum poate fi fericirea trista? Si azi asa, si maine asa, zilele treceau si asta nu ii facea bine. Pana intr-o zi cand a aflat. Tot. Adevarul era mai crud decat se asteptase. Mai real decat ar fi vrut. Atat de uman si de trist! A fost pentru el ca un dus scotian. L-a scos din lehamitea in care inota fara sorti de a ajunge la un mal. Ceva atunci s-a rupt. Probabil ca acesta a fost momentul cand lanturile ce il legau de un trecut incert s-au rupt eliberandu-l pentru totdeauna. A simtit atunci ca poate el este cel care va reda fericirii fericirea!

- va urma -

El este singurul supravietuitor - (III)

Defapt ce cauta? Asta a fost prima intrebare cand a devenit mai “mare”. Am scris intre ghilimele “mare”, ca pentru a sublinia ca nu ajunsese acolo unde vroia. Nu gasise ce cauta. Febra trecuse si acum arata ca un bolnav in covalescenta. Obosit si tacut. Avea prieteni care, din cand in cand, ii aduceau un dram din ce cauta: fericire. Dar nu era un intreg. Erau bucati disparate, si el nu se multumea cu atata! Vroia TOATA fericirea! Ar fii facut orice sa o aiba! Dar oare o merita? Si a venit ajunul Craciunului. Afara o iarna mohorata, rece si plina de anost. Un oras inghetat si fara vlaga. Zilele treceau fara soare, paradoxal, intr-o insiruire fara rost. Si taman atunci, in ajun, cand era mai singur ca nici o data, a aparut EA. Chipul fericirii capatase o alta fata. S-a speriat prima oara cand a vazut-o. Era singur. A primit un telefon in care o voce de fetiscana ii spunea ca nu a mai suportat sa nu il cunosca si a venit de departe. Se afla la cateva sute de metri de el si avea nevoie sa fie gazduita. La inceput s-a speriat.. . Putin… S-a dus sa o ia de unde il astepta si… a inghetat! A si spus atunci ca nu credea ca fericirea sa fie asa de…tanara! Ca el crede ca e o greseala. Ca ea ar trebui sa fie acasa.. . la sute de kilometri, si nu acolo. Rasul putin nervos cu iz de ofensa la vanitatea unui personaj din familia regala si hotararea din glas l-au facut sa cedeze. Hmmm… Sa cedezi fericirii… E greu sa nu faci la fel… Apoi a urmat un an de chin si… fericire. Era o diferenta mare intre ei, dar nu era numai asta. El se indragostise de .. fericire. Dar tot timpul se intreba: cum poate fii fericirea asa de …tanara? Uneori isi spunea ca e o nebunie. Dar, cum se spune, fericirea il orbise. Tarziu isi dadu seama ca fericirea nu o pierduse din liceu. Asa ca nu ii trebuia o fericire asa de tanara, care sa pocneasca de sanatate dar sa nu fie inca coapta bine! Si iarna urmatoare si-a luat ramas bun de la ea… Pentru ca ea, desi necoapta intelesese incompatibilitatea de conceptii referitoare la fericire. El a ramas in gerul si moina ce incorseta orasul si ea a zburat spre locuri mai calde sa… fericeasca pe altcineva. O perioada s-a ascuns in spatele unui zid, a incetat sa mai caute. Parca intrase intr-o stare de hibernare. Era inert, rigid. Ca o haina pusa la uscat pe vechile sarme din curte, in miez de iarna ruseasca. Nici inceputul primaverii nu l-a gasit intr-o stare mai tonica. Desi faramituri de fericire, mai gasea din cand in cand in jurul lui. Dar nu fericirea in intregul ei.

- va urma -

El este singurul supravietuitor - (II)

A navigat si a gasit. Un fel de fericire… I-a fost frica sa o vada “in carne si oase” la inceput. Apoi si-a luat inima in dinti, a parasit imaginarul si a coborat - cum se zice - cu picioarele pe pamant. A incropit o expeditie in care el trebuia sa fie eroul principal. Un safari … Dar inainte de toate, fara sa se gandeasca la asta, la cum ar putea sa revina in planul real, a gasit o sarbatoare imprumutata de peste ocean ca sa isi arate dorinta de a gasi fericirea. Nici o clipa nu s-a intrebat unde disparuse si daca acolo o va gasi. A alergat apoi, ajutat de electicitate si tehnologia moderna spre EA. Si a gasit-o mai fascinanta decat credea. Desi era ca o… cenusareasa,,, I-a fost greu sa inteleaga semnele. Era frapat si ametit de ce gasise si de aroma dulce-amaruie a noului, a ineditului, a misticului – poate – si, cel mai important lucru, era pe teren necunoscut. Nu ca nu cunoscuse fericirea niciodata. Avusese o copilarie si o adolescenta fericita. Poate si mai tarziu avusese unele momente de fericire absoluta. Dar acum era altceva. Simtea gustul pe care cred ca oricine il simte cand gusta dintr-o gutuie. E ceva in acel gust, acea aroma care intriga simturile. Le bulverseaza. Asta a simtit si el cand a vazut-o si.. a simtit-o prima oara: intriga. Era frumoasa si lunecoasa. Radea zglobiu ca o fetiscana, dar avea remarci de femeie matura spuse cu o voce plina de zurgalai si clinchete cristaline ce nu le auzeai decat din gura unei fetite netrecuta de primul examen de treapta (cum era odata). A crezut ca fericirea are aceasta fata. A riscat tot. A daramat zidul care il impresura si si-a deschis sufletul spre acest izvor de … fericire. A fost frumos. A trecut o primavara cu soare mangaietor asteptand la cafea sa se trezeaasca fericirea si sa alerge cu ea prin locuri pe care nici unul din ei nu le cunosteau (sigur el nu le cunoscuse pana atunci). Apoi a urmat vara, plina de regalul muntilor, in care s-au pierdut si al marii in care s-au regasit. El se intreba cum de a dat fericirea peste el. Sau.. ma rog cum a dat el peste ea! Ii venea sa zburde, sa zboare – daca ar fi avut aripi-. Sigur ca nu toate zilele erau numai cu soare! Mai aparea si cate un nor, dar asta facea bine ca si contrast! Cand ajungea acasa muncea si traia numai ca stia ca undeva e.. fericirea. .. si e a lui! Si a venit iarna… decembrie plumburiu si rece… Pranzul pe vapor… zilele de plaja intr-o statiune pe care ..altfel o detesta… rasul cristalin… toate ramasesera departe… Ii era dor de fericire si s-a incumetat sa o caute in orasul ei. Nu era foarte departe dar drumul pana acolo i-a parut o vesnicie. Si impactul cu orasul EI i s-a parut cel putin ciudat. Si a venit EA. Era frig. Vorbisera la telefon si se intelesesera unde sa se intalneasca. Simti un fior cand o vazu asa de .. pura, de frumoasa, de… fericita… Hmmm… In sfarsit fericirea era .. fericita… sau era doar o masca. Nu se putea sa o intalneasca si sa fie chiar ea. Asteptase prea mult. Isi facuse o mie de planuri. Isi imaginase o mie de.. scenarii. Si acum.. Asa de simplu? Prea simplu! Prea comun. De fapt, la sfarsitul intalnirii, peste o zi si-a dat seama ca .. fericirea i-a dat papucii.. Sau nu era defapt fericirea pe care o cauta. Trist s-a intors acasa.. . dupa ce, cateva ceasuri a asteptat intr-un bar, inecandu-si amarul, ora cand trenul sa il duca acasa… Fericirea zburase.

- Va urma -