El este singurul supravietuitor - (V)

Oricum EL se complacea in anostul zilelor obisnuite. Era ca si cum ar fi navigat pe un rau de namol. Efortul era insutit fata de un rau normal cu apa. Tragea cu toata puterea la vasle si parca statea pe loc. “Oricum e greu cand esti pe apa sa iti dai seama de pozitia exacta fara aparate de masura” isi zicea EL. E foarte posibil sa ma insel. Sa estimez gresit miscarea. E ca atunci cand esti in tren intr-o gara si trenul de langa se pune in miscare. Prima impresie e ca tu pleci inapoi. Dar in aceasta peltea in care lancezea ca un om fara de dorinte si initiative a aparut un moment in care a aparut curajul. Curajul de a iesi la liman. Curajul de a incerca sa iasa din mlastina in care se afunda tot mai mult. Prima intalnire cu aceasta fericire care credea - sau mai bine spus spera – ca ii va fii … fericirea vietii lui s-a intamplat intr-un loc deloc idilic. Pentru ca numai idilica nu poate fii o gara a unui oras de provincie dar si… resedinta de judet. Chiar daca acel oras se afla la poalele muntilor. Si cred asta pentru ca a fost depersonalizat de atatia bucuresteni (mitici cum spun ardelenii) care il populeaza sau il tranziteaza sezonier. Este ca si capitala litoralului vara. Poate mai sunt colturi neintinate de… mitici, dar in general lucrurile stau la fel si acolo. Pai nu stim ca bucuresteanului ii place sa transforme locurile preferate dupa chipul si asemanarea lui? (scuzati parafrazarea!) Dar sa revenim la treburile noastre. A intalnit-O! Si a ramas mut. Isi facuse fel de fel de ganduri si idei despre cum arata aceasta fericire. Isi pusese mii de intrebari dupa ce EA acceptase sa se intalneasca si sa se cunoasca. “Oare cum o arata?” sau “Oare o sa ii plac?” sau “Daca nu o sa ma ridic la asteptarile ei?”. Sigur ca intre timp avusesera si un schimb de poze pe e-mail – cum se poarta – dar nu era edificator pentru realitate. Ca de obicei, trenul a avut intarziere. El era nervos si putin agitat. O dadea pe seama caldurii si a asteptarii. Dar de fapt era nelinistea primei intalniri. Si, intr-un tarziu aparu si trenul in gara. Parea ca se tareste – sau cel putin asta a fost perceptia lui. Parca prea incet se intampla apropierea lui si el avea atatea necunoscute care parca il sufocau. Statea si se uita la trenul oprit si nu vedea ca fericirea lui sa coboare dintr-un vagon. Si cand starea de agitatie (a se citi anxietate) ajunsese la maxim a aparut ea. Atat de mica si plina de energie! Parea un arculet care nu stie decat sa topaie! Si cu ditamai valiza de ziceai ca pleca in Honolulu pentru o luna si ii trebuie vestimentatii pentru asa perioada de timp. Inchipuiti-va o masina TICO care trage dupa ea o rulota de 10 metri. Cam asta a fost senzatia lui cand a vazut-o atunci cu ditamai troler-ul la… remorca. “A meritat asteptarea!” si-a spus el in sinea lui. Si apoi a adaugat in gand dupa ce a masurat-o in fuga din cap pana in picioare: “Interesanta fericire!” (ar fi vrut sa zica “femeiusca” dar ceva l-a oprit sa gandeasca asa).

- va urma -