Romanul inventiv

Cine spunea ca romanii nu au un har innascut in orice? Buna oara, tot romanu' se pricepe la fotbal, la masini si... la medicina. Unii insa, sunt mai inzestrati ca altii... Si... nu degeaba se spune ca reclama e sufletul comertului! Sigur ca exista si reversul: adica doar recama e de unele firme. Chiar denumirea firmei trebuie sa fie semnificativa: Lasermed - e clar ca acolo poti beneficia de tratamente laser... Sau lantul de magazine Profi - e clar ca acolo gasesti profesionisti care sa te serveasca si numai marfa pe spraneana. Dar mai exista si unii patroni care au un simt ciudat al reclamei. De exemplu, mini market-ul de pe Drumul Sarii a carei firma mi-a "sarit" in ochi cand ma intorceam putin obosit de pe meleaguri elene (condusesem cam 10 ore). Nici ca se putea un nume al magazinasului mai potrivit. Puteti sa va convingeti singuri privind poza alaturata!!! In concluzie sa traiesti ROMANE si simtul tau de intreprinzator de cartier!!!!

Arc peste timp

Uneori, ambitia si iubirea pentru meserie fac pe unii sa fie activi chiar si atunci cand ar trebui sa stea pe o banca inparc si sa citeasca ziarul sau sa joace sah. Si sa fie plini de energie, vitalitate. Brevetul de pilot l-a luat cu dispensa de varsta in 1944, a muncit in diverse locuri, printre care si Aeroclubul Regal, dar si LARES - compania dinaintea TAROM-ului (aici mereu intrebau pasagerii cine e baiatul acela cu pantaloni scurti care se urca in cabina de pilotaj - si cred ca multi aveau frisoane cand aflau ca este pilotul :)). Acum, peste ani, la aproape 82 de ani, si-a vazut visul cu ochii. A reconstruit in marime naturala, si complet functional (sa zboare) avionul lui Aurel Vlaicu. Si l-a prezentat la cel mai mare salon european de aviatie de la Torino in acest an. Si toata viata a fost un exemplu... pentru mine! Sunt mandru de el!

PEUGEOT 107 - si pisicutza..

Duminica, locul de siesta vine de la Peugeot.... Iata ocaziile leului! :))

El este singurul supravietuitor - (V)

Oricum EL se complacea in anostul zilelor obisnuite. Era ca si cum ar fi navigat pe un rau de namol. Efortul era insutit fata de un rau normal cu apa. Tragea cu toata puterea la vasle si parca statea pe loc. “Oricum e greu cand esti pe apa sa iti dai seama de pozitia exacta fara aparate de masura” isi zicea EL. E foarte posibil sa ma insel. Sa estimez gresit miscarea. E ca atunci cand esti in tren intr-o gara si trenul de langa se pune in miscare. Prima impresie e ca tu pleci inapoi. Dar in aceasta peltea in care lancezea ca un om fara de dorinte si initiative a aparut un moment in care a aparut curajul. Curajul de a iesi la liman. Curajul de a incerca sa iasa din mlastina in care se afunda tot mai mult. Prima intalnire cu aceasta fericire care credea - sau mai bine spus spera – ca ii va fii … fericirea vietii lui s-a intamplat intr-un loc deloc idilic. Pentru ca numai idilica nu poate fii o gara a unui oras de provincie dar si… resedinta de judet. Chiar daca acel oras se afla la poalele muntilor. Si cred asta pentru ca a fost depersonalizat de atatia bucuresteni (mitici cum spun ardelenii) care il populeaza sau il tranziteaza sezonier. Este ca si capitala litoralului vara. Poate mai sunt colturi neintinate de… mitici, dar in general lucrurile stau la fel si acolo. Pai nu stim ca bucuresteanului ii place sa transforme locurile preferate dupa chipul si asemanarea lui? (scuzati parafrazarea!) Dar sa revenim la treburile noastre. A intalnit-O! Si a ramas mut. Isi facuse fel de fel de ganduri si idei despre cum arata aceasta fericire. Isi pusese mii de intrebari dupa ce EA acceptase sa se intalneasca si sa se cunoasca. “Oare cum o arata?” sau “Oare o sa ii plac?” sau “Daca nu o sa ma ridic la asteptarile ei?”. Sigur ca intre timp avusesera si un schimb de poze pe e-mail – cum se poarta – dar nu era edificator pentru realitate. Ca de obicei, trenul a avut intarziere. El era nervos si putin agitat. O dadea pe seama caldurii si a asteptarii. Dar de fapt era nelinistea primei intalniri. Si, intr-un tarziu aparu si trenul in gara. Parea ca se tareste – sau cel putin asta a fost perceptia lui. Parca prea incet se intampla apropierea lui si el avea atatea necunoscute care parca il sufocau. Statea si se uita la trenul oprit si nu vedea ca fericirea lui sa coboare dintr-un vagon. Si cand starea de agitatie (a se citi anxietate) ajunsese la maxim a aparut ea. Atat de mica si plina de energie! Parea un arculet care nu stie decat sa topaie! Si cu ditamai valiza de ziceai ca pleca in Honolulu pentru o luna si ii trebuie vestimentatii pentru asa perioada de timp. Inchipuiti-va o masina TICO care trage dupa ea o rulota de 10 metri. Cam asta a fost senzatia lui cand a vazut-o atunci cu ditamai troler-ul la… remorca. “A meritat asteptarea!” si-a spus el in sinea lui. Si apoi a adaugat in gand dupa ce a masurat-o in fuga din cap pana in picioare: “Interesanta fericire!” (ar fi vrut sa zica “femeiusca” dar ceva l-a oprit sa gandeasca asa).

- va urma -

El este singurul supravietuitor - (IV)

Isi gasise refugiul in studiul unei limbi hulite… urate de cei din jurul lui. Auzea mereu la cei din preajma sa ca “ce poate fii mai urat decat limba … aceea”, sau ca “ce l-a apucat sa o invete, ca altii, pe vremuri, ar fii dat orice sa nu fie obligati sa faca asta”. El tacea. Isi inghitea raspunsurile precum cocoloasele de coca si strangea din dinti. Niste prosti – isi spunea -, strangea din dinti si, cu dezinvoltura raspundea: “poate ca trebuie sa stii exact ce simte, cum gandeste, ce obiceiuri are un om si sa afli cat mai multe despre cultura poporului sau pentru a il intelege mai bine!”. Era fascinat de cultura acelei tari… si toata energia si-o indreptase in acea directie. Sa cunoasca cat mai multe despre obiceiurile si gandirea acelor oameni. Statea ore in sir pe internet cu dictionarul pe genunchi, asculta muzica, incerca sa se impregneze de tot ceea ce insemna acea tara… Sase plus trei-patru ore pe zi, cinci zile pe saptamana. Si ii placea ce facea! Chiar era intr-un fel fericit. Desi, cate odata, in strafundurile celulelor sale nervoase, aparea o strafulgerare: “ce inseamna toate astea?” sau “ce caut si incotro ma indrept?”. Erau intrebari care il macinau, il framantau, ii erodau existenta si asa aflata intr-un echilibru precar. Dar zbuciumul nu a fost in van si tehnologia, inca odata, l-a ajutat sa gaseasca iesirea spre lumina. La inceput din joaca, din dorinta de a simti din nou gustul duce-amarui exotic al fericirii, apoi din ce in ce mai serios, s-a lansat in virtual. Ii facea bine sa schimbe cu EA o vorba pe chat, sa isi imagineze cum arata in realitate… Ii parea trista de data asta aceasta… fericirea. Hmmm… cum poate sa fie fericirea trista? In putinele lui clipe de liniste, cand nu trebuia sa se confrunte cu miile de probleme ale vietii cotidiene, care multe din ele il dezgustau si chiar il enervau, se gandea serios la EA. Si-o inchipuia plapanda si nejutorata (de ce asa – nu ar fi putut sa argumenteze: asa o simtea). O visa uneori noptea, dar fara sa poata clar sa ii defineasca formele. Era ca o naluca. In doua luni au “vorbit” de doua ori… Dar inconstientul lui lucra. Si mereu, ca un sfredel, intrebarea arzatoare ii revenea in minte si devenise chiar enervanta: cum poate fi fericirea trista? Si azi asa, si maine asa, zilele treceau si asta nu ii facea bine. Pana intr-o zi cand a aflat. Tot. Adevarul era mai crud decat se asteptase. Mai real decat ar fi vrut. Atat de uman si de trist! A fost pentru el ca un dus scotian. L-a scos din lehamitea in care inota fara sorti de a ajunge la un mal. Ceva atunci s-a rupt. Probabil ca acesta a fost momentul cand lanturile ce il legau de un trecut incert s-au rupt eliberandu-l pentru totdeauna. A simtit atunci ca poate el este cel care va reda fericirii fericirea!

- va urma -